Last ideea of Constantin Noica and endless road of philosophy (Conference for a still unannounced date) miercuri, Iun 10 2009 

Suceava[i], December 3, at 23,1987:

«Dear sir Noica Constantin, over Bukovina a sleepy white bedding, there are three cigarettes and one hour until tomorrow. I lit holy candles ago and I think with friendship to Eminescu. He was my age when gave the best poems.

Just thought I dreamed me someday that a king of thought makes me not forget that exist. I feel abandoned in the last station where a bus can not come. Metaphysical snowy mountains surrounding me in the sound isolation: the prison of my name.

“Chelba” comes probably from scabbybald, missing, absent anything.

Me thought that I never had the power to say with pride that sire Nothing, as Ulysses says gigantic that it is Nobody, and I scare that if say, I could be taken seriously.

You know, had a wrong idea about the practical training when You said a suitcase with books is enough and that a split is a bad division good. I realize that the bad distribution mean that you assumed away from the world, free time, a minimum of comfort and peace, but not hunger, cold, and local garbage.

I write concern. School director wants to make me take an inventory of about 90,000 lei, which already lacks some things (and I will end up long, I assume that will fail and others). I think it is a maneuver designed to fix me and prevent me to go after practical training. If insistence school director will be incalculable and will appear pressure from the Inspectorate, I am determined to give my resignation. Thus, ending up with education (which in current conditions, means just wear), I will still only take a Păltiniş path.

My Nastratin Hogea face in the market now with Zarathustra, not forgetting that in five years ago his friend the poet was insane.

He sat good, for a hunter of lions, to say: man may be crushed, but can not be defeated, but I, who am a hunter of ideas, say, man can not be defeated, but can be crushed.

Poor people were left with only souls, bruised and shake, it was worse and more bitter, certainly can not write, nor to recite killings and sufferings caused by the Tartars − said Ion Neculce, in Letopiseţul Ţării Moldovei (Moldavia Cronicle).»

*

This is the letter that I started to write to Constantin Noica the evening of 3 to 4 December 1987. I left it as the draft, irresolute. Why should it worry Noica, I thought so, with my problems? I never knew, in that sad winter evening, that my imaginary interlocutor, with whom I once walked around Paltinis, just leave me behind and heroically climbing on the road without turning, to non-imaginary world.

The next day, the shuttle bus Balcauti[ii]-Suceava-Siret and back, had to know that Constantin Noica man was no longer among us. Everybody was talking about. To be announced Free Europe. Obviously, no-I never sent that letter. If not already read.

*

Noica became long time ago our imaginary interlocutor, of our questions and our intellectual obsessions. Noica Constantine’s death deprived me of my first and last big interlocutor. His disappearance made me feel betrayed once again by my averse destiny. I had plans to Păltiniş. I wanted to get meteorologist there after graduation, and that patriarchal silence, I finally dedicate philosophical research. Was the only thing I wanted from life. Noica Constantine’s death meant to me primarily postpone this project in an undefined future, not today nor yet come.

The mere presence of Constantin Noica to Păltiniş was for me, as for many others, a fulcrum in a society with no horizon, even hostile to philosophy.

Immediately, after the holiday season, in January 1988, in the “Serile sucevene”, the proposal of Mr Alexander Ţenchea, professor of German at the Institute of sub-engineer in Suceava, I held a conference entitled “Constantin Noica − School of Păltiniş” where I made a tribute, with a huge thrill, to the last great Romanian thinker, by a periplus by his philosophical work and my memories. I recently finished reading all his books before 1944, fewer Pagini despre sufletul românesc (Pages about Romanian soul), the last one, from the cycle before the Second World War. All these books were, I think, to Index. I do not found anywhere in the library. I have found them at the National Museum of Bukovina in Suceava, in the library of Peter Comarnescu, donated there. All books were his dedication Noica. I have read voluptuously, with the feeling of a great discovery.

It is known that Noica, under communist dictatorship, has not been published until 1962. Moreover, when it was published “Phenomenology of spirit … retell by Constantine Noica”, he still had two years of detention. Even after his release, in 1964, Noica came only after five years, in 1969, with two volumes: “Twenty seven steps of the real” and “Plato: Lysis (with an essay about the meaning of the Greek love of people and things)”.

To what extent we do, from “Lysis” here, with a re-educate Noica, political recycled, they leave the historians of philosophy to decide. But it is important to notice that this man with a huge creative potential, whose biography was broken at the age of 35 years through a progressive isolation from public life for 20 years, and undergo a long process of ideological distortion, returned to the world what you think: with Lysis and Greek meaning of love of people and things!

In a paid to others who sit in quiet sleep, waiting for the mailman to ring another pension Noica began the second creative philosophical period, the best, though decided to take back the destiny and history through a climbing as high in the spirit world. Noica Constantine is a man who, in spite of fate, has awarded in the end two decades of culture, which he dedicated to philosophical thought and dignity of Romanian culture − that it will not charge anyone!

So, once reached “Mathesis sau bucuriile simple (Mathesis or simple joy, 1934), his debut, gestures and all other ideas of Constantin Noica they become comprehensible and coherent, had a wire guide, that my conference from Suceava immediately and naturally crystallized around the idea that School from Păltiniş not taught any doctrine (imuabile and definitive truths), but rather, a model of free thinking, genuine, open-minded. In short, the only doctrine was no doctrine. And I concluded the conference as follows: Constantin Noica not died. But if you will go and search Noica and you will tell me that you have not found him, I will answer that you’ve got exactly the time that he was, with measured step, daily tours around Păltiniş.

If you have looked at the right time, you’ve found.

*

The major project of philosopher Constantin Noica was to found a school of true wisdom, who refuse all forms of sectarian and ideological stiffening, in which to teach the art of thinking, to debate and to disavow, in a creative manner, all what it seems indisputable or concluded, a school to teach critical thinking, authentic state of restlessness and continuous spiritual search.

The world had “sick” with a creative restlessness, Noica says, no “curing” through illusory truths, in which shade to sleep. In this project revolves around all of his other projects: eminescian project, the language, the metaphysical and, ultimately, national project.

*

In the postcard (27 November 1984) which responded to my first letters and said that I can visit him any time at Păltiniş, Constantin Noica urge me not to leave physics[iii], to take seriously, no matter what is done in college, because “Only a specialist can have secure access to higher culture.”

The style of modern culture, in Noica’s view, was a openness to philosophy on the basis of an application or a particular science, however, a well-founded experience. Long obsessed me this award. In what I could become a specialist in the 80s, in Romania? In anything! Lost without a trace in a generation condemned of history to extinction in Nothingness, I was left only to become an expert in Nothing (to capital).

Noica, I realized later, was worn with a cultural complex, as his whole generation. No Noica was not, properly speaking, a specialist in anything. Noica regret not knowing more mathematics (although he was an apologist of geometry), regret that it can not keep up in the logico-mathematical jungle, but at the last moment, he tried to overcome his disability with a Logic of a much higher generality: Logic of Hermes (1986). No Eminescu was not a specialist in anything. I have not found, after all, no philosopher, specialist in something. The only possible specialty is the art to find a question when you think it have been given all possible answers. The only possible specialty is the art to live up above the illusion of certainty of any speciality. The only possible specialty is who known to profit by undermining its own authority. Only one philosopher was able to approach this critical state of grace and divine lucidity: Socrates, who said of himself that the only thing he knows is that he does not know anything. That is why Socrates had to be removed from the city, because his critical authority (power of judgement) undermined the authority of all other “specialists”.

Everybody had the impression that Noica wants to specialize in the “Romanian sense of being”, which he attracted many ironies, but the National Language Project of Noica was not only the angle of attack on the fundamental issues in philosophy from the perspective of our experience of identity, perspective in which language was, indeed, the most natural extension.

It was, ultimately, a perspective that, with Heidegger, it proved successful. You can have access to Metaphysics without the natural language, you can not approach the Being without maternal language, in a borrowed or predefined (artificial) language. Language is wisdom store, shelter of Being, and we are not only the accident in which she expressed. Only in the words of your language, said Noica, it can happen to remember things which you never learned.

Instead of emigrating to the West, Constantine Noica proposed himself to remain in the country, with any risk, and try to raise the Romanian language to the rank of philosophical language, along with Greek and German, in order to legitimize himself and Romanian culture the power to speak about Being, profession, as they reveal, implicitly authorize a whole metaphysical approach. Here they came to help Eminescu.

In other words, the philosopher Constantin Noica tried to strengthen the foundation of his metaphysical edifice on two other basis: the national-linguistic and cultural-eminescian projects. Noica found in Eminescu a homologous of Goethe, in Romanian culture, i.e. the expression of a human fullness with attributes even higher.

Literary work of Eminescu, in Noica’s vision, rises beyond the merely social or psychological testimony, as refined and intelligent, at some boundless metaphysical altitudes, and his earthly destiny, that failure by the final collapse was tragic, it is the more original and more human.

Noica nationalist? I never read until today that incriminating (and incriminated) articles of youth. Not interested. Maybe someday I will read. Noica himself has rejected the biography of that period. He paid enough for her. He even proclaimed that any entry into history is a mistake, any policy employment, that, in his twilight of life, he could say about himself, no regrets, even with some pride, that has lived a life without biography, without events, outside history.

But the biography of Constantin Noica was a great and perpetual event in the spirit world, in the history of philosophycal ideas and concepts. Noica was not obsessed with his own person, in the context of history, but how is possible something new in the history of spirit. Trying to find “penny” brought Noica in history of philosophy, you put at the foundation and to build on.

For too long Romanians are distinguished from other nations through sympathy towards a foreign power or culture. It would be appropriate that the Romanians to exceed complexes and to distinguish, finally, through the devotion and sympathy towards the Romanian culture.

Outdated or not, this was, ultimately, the national message (not nationalist) of philosopher Noica.

*

My first visit to Păltiniş was in December 1984.

Philosopher still lived in the guesthouse, in the center of Păltiniş, that the board floor. On the second floor was a long hallway and some five or six rooms, for both sides. One of them to be of Noica. There was much fuss. A lot of tourists plod with ski boots on the stairs and wooden floors on the first floor. All cabin move and creak the joints. Even before my, at the end of stairs, opened a door and within them were some people coming along who had in arms papers, books, manuscripts. There was. He knew that I must arrive. He expected me. A certain student at the Faculty of Physics, in the second-second year of study, who wanted to leave physics and try to join the Faculty of Philosophy.

(I break the previous year of study, in the spring, to devote my attention to a study of Hegel. Made a detour already profitable, according to Hegel’s suggestion, the parents of the saints of Christianity, the dogmatic and patristic texts, dictionaries and encyclopedias, to enlighten me on the logical relationship of the trinity dogma. Fascinate me overjoyed to see how can be different and yet the same the three divine person (hypostases). Soon understood that Hegel did not loose a wink of that trinitarian logic, concentrated in Holy Trinity Dogma, but that he goes with his syllogistic (in his phenomenology and logic) at some extraordinary depth. I was excited, as today in fact, of the sublime shindy entered (to Hegel) the nature, man and supreme being, animated by a single requirement: absolute freedom of spirit. Do not talk to anyone about these things nor do I proposed to write something about them systematically. In Timisoara, there is no faculty of philosophy and not know any philosopher. I had only some scraps of books that do not grab them and never finish, which failed to keep them for too long, in the chaos of campus life.)

So I woke up suddenly face to face with Noica, only genuine philosopher, acknowledged that time in our student media, and the only man in Romania who heard that it is happy to receive and talk to the philosophy passionate young. Not wanted from him than to know if my thoughts are (or not) on track. I wanted to find a wise companion in the flesh, not just in books, passionate about the same questions, to which I gladly share my findings and he will correct me if am wrong, and enjoy with me. Then I found it..

Starting an exploratory discussion, in which Noica wanted to know me, to see what paths I got in philosophy and in which direction I head, discussion often interrupted by other guests, but repeated each time with more warmth and familiarity. Had only an hour and though we knew long ago. Brought even some glasses of plum brandy, of the other guests, who were in Cluj, when suddenly Noica said: I think you bring something with you. For a moment I was flashed by the thought that I came to Noica empty-handed. Yes, I replied, I have a notebook with some reading notes on Hegel. How, Noica replied, have you the courage to come to me with some reading notes on Hegel? Yes, I answered it with serenity, becouse I came not to brave, not to impress Noica in terms of Hegel, I came to a “specialist in Hegel” with just a desire to calibrate my approach from the outset, before I start writing some more extensive and decisive texts. (My license in Physics, completed in 1986, would be an epistemological study of modern physics, the method of knowledge in quantum mechanics, in particular, from the perspective of hegelian logic.) Okay, then Noica said, do you mind if they come and talk to my other guests? No. We will dissect you straight, you know, he has added. Agreed. Noica then went into the next room and get asked the two other of its guests. No more than I remember that one of them was the Arab medical student in Cluj, who wrote poetry in Romanian − I seen him once on television.

I started to read. Noica sit on the bed in a wound as a basileus at the banquet, he lit a pipe with English tobacco (gift, of course) and listen to me with some distance. But soon I began to feel that it puff more vigorous that quiver, and I expected from a second in another to interrupt me. My God, I said in my inwards, Noica lose patience? And I continued to read with more power and passion. Finally, I finished reading that in a race that fragments which I consider essential pieces, that I thought I managed to catch some of the fundamental hegelian ideas. The last of the fragments was about it, called me later hegelian kernel:

“There are a number of ideas that Hegel does not tell us, ideas that, rather, they felt in the subtext of hegelian logic system, ideas without which the whole hegelian edifice falls. The first idea of Hegel is that Being is selfreferential. Being finds himself and says himself that, well, it deleted itself. The idea that comes immediately following position is that, through the concept, consciousness identify with Being, skip this bridge of concept (by analogy) in the condition of Being, that under which the individual is a universal. With this, and is now affirmed the synthesis idea of the first two ideas, the moments of thinking fall in phenomenon as moments of becoming. Any knowledge is thinking of themselves, taken as the other.”

Followed a moment of silence. The other guests were silent. The first words of Noica were: I would not have ever thought that a young man of your age can understand Hegel.

Finally, I was admitted to the school’s Noica..

What followed was a long discussion about Hegel, the Noica showed me that I still give a certain connotation to consciousness that there is no in Hegel, he then suggested readings, he recommended to start a tourist reading, acquisition of a philosophical horizon as broad is possible, after which they may return and deepen any topic, advised me to go in philosophy on the great boulevards, to the great authors, sources, not on the side paths, but not so, at random, but guided by an idea. Any idea, he asked me. I, I answered it: absolute solitude − the state’s own Being and absolute condition of its absolute freedom. Whoa, Noica exclaimed, with obvious satisfaction, but here are several ideas. Very good, he continued, keep up by the physical and grab yourself serious of philosophy. He recommended to make cleaning between friends, not to keep only those from which I learn, whose friendship I can improve in terms of culture, and to get out of those who only consume my time, explaining my that for the same reason he retired to Păltiniş, to escape the bustle of Bucharest and all sorts of uninvited guests, the distance from Bucharest to Păltiniş acting in a good while, until the emergence of “Diary from Păltiniş” (of Gabriel Liiceanu) as a filter which brought him to visit than those who were truly approach and strong motivated intellectual and spiritual. Finally, he passed my name and my address in a pocketbook. You go on the list of 22 − he said − you know what that means. I knew − just reading the Diary from Păltiniş − and felt like the stakes of this meeting became dizzy.

In parting, Noica told me that I can visit him anytime, but do not too often. After all this excitement, I suddenly felt frustrated. Why? I do not understand why Noica imposed me that restriction only much later. It was December 1984. Three years later, Constantin Noica have to go into nothingness. School of Păltiniş actually completed their work and I was not only a last arrived just before the “last recreation”.

*

Constantin Noica predicted his death as, say, only the great initiate may provide.

I visited Noica than twice a year, once in the summer holidays and once in the winter holidays, before Christmas.

In the winter of’85 Noica told me a story full of significance, a discussion that had recently with uncle Pata, a native of nearly the same age with him slightly younger, which provide (in Păltiniş) some services with hands and with his mountain wagon, and it supplies Noica in winter with wood. In a day uncle Pata he would be told: What are you doing there, Mr. Noica, not the finish, so stay away from family, and still suffer for a single. Well, it would be answered the philosopher, as you, I have my work. Work, work, and then be replicated uncle Pata, but everything has an end. Then, Noica said, for the first time he realized that would be appropriate to think of an end − to a conclusion of his philosophical work. The following year appeared Scrisori despre logica lui Hermes (Letters about the logic of Hermes) − a book thin, transparent and enigmatic, a fulguration of philosophical thinking in a hurry trying to overtake the essence of essences, a sort of substrate conditions prior to any logic, a kind of prototype that reflects the world and features the same in any part of that throughout. After this last book, as is known, Noica was invested with all powers until the last breath in photocopying Eminescu’s manuscripts and putting them into circulation, especially to the young, whereas there was an contagious intellectual fervor and a salutary spiritual freedom. When it was proposed to take to translate the work into German, Noica refused and recommended Blaga, whereas Blaga, said Noica, is who to say something now West, the West needs now Blaga, not Noica, my time will come later. Similarly, in the front of the end, Noica not found it necessary only to fight with the last power to bring to light Eminescu’s manuscripts. Could find a final more apoteotic? Maybe, in parallel, he also worked to De dignitate Europae[iv] – a true anthem dedicated european culture and its universal vocation, despite its ominous decline, but also our marginality. („E pour si muove!”’s Galilei, Noica to be translated into a “Yet Europe” − said, too, with a last gasp, with only two years before the collapse of communist Inquisition.)

In December 1986, before the holidays, I visited again on Noica at Păltiniş. Do not see him any change. It seemed that he entered into some kind of mechanical life of its diurnal, which makes me believe that it will live at least a century. Lighting fire in the tile stove, the tea kettle, frugal breakfast, walk around Paltinis, reading, translation, writing, minimal lunch, the last touches among guests, and evening, finally, collecting the honey of this day, as he liked to say, gathering the fruits of the day, with other visitors. In parting, however, total surprise. Noica said to me, so, in a venture, that does not believe that will live more than three hundred fifty-six days (if I get good memory) − something less than a year, like next year, during this, I made it a quick calculation. I remained dumbfounded. I did not think (and therefore neither can I ensure that I hold exactly the number of days that he estimated, I almost deleted this number automatically from memory). I left with broken hearts. I could not believe Noica could be so precise in estimating the rest of the days which have left him to live. It could juggle. Even a hunch, I thought, could only be very approximate. Is a way to play with Goethe, I encourage myself.

The following year, 1987, I did not get to go on Noica at Păltiniş than later on in late August, before I go to Balcauti. Was in any case bad weather and unusually cold. The next morning Noica invited me to do Păltiniş tour together, but asked me to talk more than him, because it was too cold and fere not cool. It was just a soup and sticky. Noica wrapped the neckcloth twice, until the nose. We started to go down, to the hermitage, as usual. I would not be able to say what talking about. Not seen for almost a year. Had already passed my first year of internship at Balcauti. I had plenty to tell. I only tried to not go into too much detail, nor life, nor philosophical, just to cause him not to talk. However, after we gave around the ranger cabin, even on the last part of the circuit, Noica began to speak. I was worried, I was ready to stop him and remember its original request, when, suddenly, he said: I have an idea and I do not know whom to give. After a short pause, he added: It is this distinction: infinity outside – infinity inside. Further explained to me that this dichotomy is supporting the existence of two broad human categories, happy nature and unhappy nature. In the category of happy nature came, he said, people who possess the infinite inside their soul, who, in other words, can see the whole of things at a glance and can travel, free and unconditionate, in the infinity of spirit − they were after him, especially, philosophers, and oscillate about artists and theologians. Unhappy nature were those for which the infinite living outside, and this caregorie came, almost without any discrimination, scientists, i.e. those who are working with finite, trying to reconstruct what they always escape through fingers: infinity.

I followed all this exposure to extreme stress. I felt guilty because I made the Noica to speak and could not stop him. He spoke with such passion that seemed ready to take over again on a new path in philosophy. One step sparingly, but not without risk to fall ill, Noica, it seems, found right there the right moment and favorable context to transfer me his latest idea, like a race relay or heritage. Why me? Of course, by accident. Maybe Noica has passed this idea and others, to spread it everywhere can at that time. We’ll find out later. In any case, at the same meeting Noica would surprise me again with that fateful forecast. Gave no longer lived than the one hundred nine days. This time I was struck by lightning that. It takes sense. Forecast made last year, the idea this morning, the end of which recently brought remember uncle Pata.

I then left Păltiniş defeated and helpless. Although I do not still believe, I seriously thought that this might be our last meeting, however, that I saw now Noica alive for the last time. According to his calculation had to leave somewhere in the holiday season, before the holidays, the eve of birth who came to save us.

He did. Even in this successful. That could provide its own end with at least one year before, to leave everything in good order and not remain denied work, is without any doubt, a final victory in front of his destiny. And if it is indeed something beyond death, a life form, then certainly that Noica unbind now an idea, on the infinite spiral of philosophical thought.

*

That last idea of Noica remained hidden ins in my memory until, after almost 11 years, studying the problem of pure reason’s antinomy, put by Kant in Critic of Pure Reason, I realized that the distinction (infinity ininfinity out) throws a rescue light on the interior mechanism of these four cosmological antinomy. Kant surprise there how the deductive series of finity or infinity of the world continued indefinitely, sometimes outside, sometimes inside the concept of the world as intelligible totality.

Here, for example, first antinomy, that the balance is in the quality of the world to be bounded or unbounded in space and time:

If departing from the assumption that the world has no beginning in time, that means to the present world, every now and here, have passed an infinity of its previous state. But, says Kant, an infinite number of states can never be exhausted. Consequently, if the world would not have had a beginning in time, she might never get to its present state. Or, since it is given, it means that the world had ever started.

Conversely, if departing from the assumption that the world has a beginning in time, means that it is a moment earlier appearance of the world that there was nothing. But, says Kant, the world can not be born of nothing, any state of the world must result from another of her previous condition. Behind any given state of the world open at once an infinite number of previous states. Consequently, the world can only be infinite in time.

In other words, the world, as current infinity, is undermined by an infinity of its previous state, which lurk behind the world and cause it to close itself, to withdraw on the assumption that it is finite. Infinity of previous states of the world appears at the top, outside the world, and ends inside it – in a finite world, limited in space and time. Conversely, assuming that the world is finite, i.e. there is an “outside” of it (or an earlier time, vacuum), infinity of previous states of the world reveal in the present world and ends outside it, throwing into the air initial finity of the world in an infinite expanse in space and time.

I have extensively reviewed this antinomy game in the paper “Antinomy of pure reason and logical paradoxis” presented in 1998 at West University of Timisoara, on the occasion of International Symposium “Logic and Ontology” (an excerpt from this work was published in collective volume “Logic and Ontology”, Editura Trei, 1999, cared for by teachers  Grecu Constantin and Iancu Lucica). The same relationship (infinity in – infinity out) is captured in the relationship between “euclidean geometry” (with infinite out) and “noneuclidean geometry” (infinity in) and in many other onto-logical situations, in my latest: Critical Introduction, Publishing Crates, Resita, 2004.

*

But back to humans, such as Noica done, in the spirit of a kinf of “metaphysical pragmatism”, original, kantian nature, because any metaphysical approach which does not find an answer in the nature of man and things is a waste in vain.

Pure reason antinomy speaks about the man, in the end, not the world. Overcoming of metaphysics should not occur in a step back into things and our subjective interests, like Wittgenstein, that by reason relativization (by withdrawing power of reason to talk about everything and establishing an elective axiology,  in a completely secularized statistical universe, but with a step forward, to things, in which, through idea, to be found there, in small (in particular), what did you see that is true in large (in general).

Ideal of knowledge and wisdom is to see how the idea is pulsating like a heart, in people and things, and as ancient Greeks, to get to treat them with deep respect, as every man and everything would live a god (Beings).

Will be extremely interesting to show sometime that this message is in its substance deeply Christian and deeply ecumenical, and that in this sense, metaphysics reaches the end to a metapragmatică, ie description of the conditions of good neighborliness of man with God, with things around and with the society that has been given to live.

*

Our romanian message in universal culture seems to have finally found a barely intelligible speech late twentieth century. It could be this: re-spiritualization of Universe with ideas and concepts of metaphysics, the only way that can overcome the barriers between religions without impede none, leaving possible, in parallel with the progress of science, as many other styles of our relationship with God.

This was the objective which it sought Mircea Eliade, in his journey across the vast world of ideas and religious beliefs, in which he was not only remove to surface universal mechanisms of faith and religious profile of human, that the early history until today, pave the way of a hipertheological communication.

Had the same goal and Blaga, who has admirable summary his whole metaphysical program in those two memorable lyrics: “I do not crush the wonders of the world, / but with my light, increase the mystery.”

If you take a look in the past, with almost five hundred years ago, we find the same message set out in Petru Rares and his cousin, Metropolitan Bishop Grigore Rosca, in their vast iconographic program built in Bucovina Monasteries that were raised, with much theological courage, above their normal place of worship, to the rank of a truly ecumenical and theological treaty, integrated iconographic, architectural, conceptual and liturgical, as shown recently Sorin Dumitrescu in his book Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc (Ark Church of Petru Rares and their heavenly model).

Paradoxically, Cioran has worked in the same project. Cioran, “skeptical man on duty, of a world in decline”, not only made up nihilistic discourse resources for at least a century now. Giving voice to our intellectual skepticism, immanent, with complete sincerity, with all risks, including that of being cast in his own hellish tortures, Cioran not do than up, on our behalf, all the arguments of the defamers of good sense, of faith and spirit. Obviously, he lived as a pariah, the margins of society, proposing even to begin to live like a parasite in the cracks of this world, free from any determination or dependency and any professional relationship with the contemporary. Steep and winding, the path chosen by Cioran was, ultimately, that of the demonstration by reduction to absurdity: − If, after me, he would, after all I write, this world will believe in something, it means that is indeed something that can and deserve to believe. But few understood and were willing to suffer through this almost heroic, I would say, to test the foundations of our being and existence. Cioran himself, who has lived his life in absolute freedom horizon, i.e. the need to issue any predetermination and delusions, did not understand until very late, in the sunset of his life, what happens to him, which is in fact his destiny, i.e. just to consume, for others, the arguments of nihilism (as observed in an interview, Gabriel Liiceanu). He demolished a divine fury almost everything. One thing has not managed to undermine and ridicule ever: his aspiration for freedom.

Here the Brancusi, who all his life did not simply separate matter to ideas, the idea of a child to the idea of beginning, the idea of a bird to the idea of flight, the idea of woman to the idea of fertility, the idea of a pole of heaven to the idea of infinity, the idea of “the lord’s supper” to the idea of silence and commemoration of the past together. Brancusi actually not carved, but he incarnate ideas, he did revive and to vibrate in meat of stone, of bronze or wood. Brancusi is a philosopher who expressed in stone, which he remembered and spoke the language of our Neolithic ancestors, without doctrinal delusions, but with a natural vocation to a coherent system of ideas, centered around the same original message: re-spiritualization of Universe with ideas and concepts of metaphysics as a supreme form of spiritual integration of the infinity of the world, as well and absolute Being − the one that always transcends us, as they transcend every time his own creations and marvel.

*

I looked recently in Journal of ideas[v] see if that last idea to have a history. I found a lot.

One of his last record, [359][vi] since 1987, sounds like that: “I found that mathematicians are happy (too many people), physicists happy – chemists are unhappy (they were out of happiness sheet of Mendeleev and inhabits all over the world with their organic chemistry), biologists are happy – historians are unhappy (too many people, again), philosophers happy, musicians unhappy, artists happy,  mystics unhappy, theologians happy.”

Here’s a scrap, [8][vii], 1958: “You only have to have courage and modesty summarize you to those facts which accumulation is possible. Each of them is given a single streak of Unfinished, only one form of infinity: not covet another’s infinity, do not steal their sacred Delirium. Lives, deepens and lost you in yours.”

Later in the scrap [320][viii] from the’65-’69 says: “Once you go from finity, another time you install directly into infinity. The difference would be that at the bad infinity, infinity which does not end, infinity is at the end, while, at the good infinity, infinity is in the middle of things, is everywhere … ” – a reflection that I would connect another reflection of De dignitate Europae: “Therefore in our world everything is good has a sense of never-ending − as all that is bad falling under the unfinished, this time for stupid, of something else and something else. For all that is evil is in a limited which repeats itself as a sad limitation, while what is good enter − as in any other culture − in the limit not limited (limit which does not limit anything), as the legend of the child born in the manger.”[ix]

Finally, here’s a scrap, [41][x], in the period 1968-1977, dated even with some rigorousness:

“Sibiu in May 1975.

If you do things with clean hearts, everyone come to help. So it happens now, when I see once again that nothing is good unless it has infinity, God’s part. Any place or ham dreamed sometime would be “good” if it were only like the dream. I came here (at Păltiniş, transl. n.) as in a determined anywhere, and little by little, day by day, others came to give it new determinations and change this nowhere into a somewhere, with respect, of my life, like in a transhumance doomed to return or to go into the place where it could repose, at last, in the sense [dreamed 40 years ago] (deleted, n. ed.), in its fruitfulness and its mildly extinction.”

*

The thought leads me involuntarily to Cezara (Eminescu’s narrative), to the old monk Euthanasius and his paradise island, to which all strive to end all our disappointments.

(16 June 2002, revised and added in November 2005, translated using Google on 2 June 2009 by Marcel Chelba)


[i] Suceava is a historic city in northern Romania, in Bukovina region.

[ii] Balacauti is the village where I was on probation through ministerial division, three years as professor of physics. It is located 4 km from the town of Siret and the northern border of Romania with Ukraine.

[iii] I wanted to withdraw from the Faculty of Physics of Timisoara and try to get at the Faculty of Philosophy at the Babes-Bolyai University in Cluj.

[iv] De dignitate Europae, of Constantin Noica, appeared posthumously in 1988, the Publishing Kriterion, in German (as translated by G. Scherg). In 1993 the book appeared in Humanitas Publishing House, finally, the original version, entitled The European cultural model. The book actually contains a series of articles published by Noica during 1986-1987, so in the final year of his life, in three different magazines: Ramuri, România literară şi Viaţa românească. Only put together these essays will reveal their true central theme, and their full “explosive” potential. Noica there definitely opt for a united Europe, supportive, even in decline. Because Europe knows how to revive, because it is precisely its purpose, to deny systematic any form of a spirit still, always becoming something else, like her destiny would be very newness. And for this european reviriment, Noica concluded there, we do not have to have patience with time, i.e. to expect the next kairós, auspicious, for a new rebirth of spirit.

Such serenity and regeneration power from a man crushed by history, in a country that rave in agony, as today, at the edge of Europe!

[v] C. Noica, Jurnal de idei (Journal of ideas), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991

[vi] Op. Cit., p. 391

[vii] Op. Cit., p. 18

[viii] Op. Cit., p. 137

[ix] C. Noica, Modelul cultural european (European cultural model), Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 82

[x] C. Noica, Jurnal de idei (Journal of ideas), p. 235

Constantin Noica: De dignitate Europae miercuri, Mai 27 2009 

De dignitate Europae, of Constantin Noica, appeared posthumously in 1988, the Publishing Kriterion, in German (as translated by G. Scherg). In 1993 the book appeared in Humanitas Publishing House, finally, the original version, entitled The European cultural model. The book actually contains a series of articles published by Noica during 1986-1987, so in the final year of his life, in three different magazines: Ramuri, România literară şi Viaţa românească. Only put together these essays will reveal their true central theme and their full “explosive” potential. Noica there definitely opt for a united Europe, supportive, even in decline. Because Europe knows how to revive, because it is precisely its purpose, to deny systematic any form of a spirit still, always becoming something else, like her destiny would be very newness. And for this european reviriment, Noica concluded there, we do not have to have patience with time, i.e. to expect the next kairós, auspicious, for a new rebirth of spirit.

Such serenity and regeneration power from a man crushed by history, in a country that rave in agony, as today, at the edge of Europe!

(Footnote to: Last idea of Constantin Noica and the endless road of philosophy, by Marcel Chelba.)

De dignitate Europae miercuri, Mai 27 2009 

De dignitate Europae a apărut postum, în 1988, la Editura Kriterion, în limba germană (în traducerea lui G. Scherg). În 1993 a apărut la Editura Humanitas, în sfârşit, versiunea originală, sub titlul Modelul cultural european. Cartea conţine de fapt o serie de articole publicate de Noica în perioada 1986-1987, deci în ultimul an al vieţii, în trei reviste diferite: Ramuri, România literară şi Viaţa românească. Abia puse împreună aceste eseuri aveau să-şi reveleze însă adevărata lor temă centrală şi întregul lor potenţial „exploziv”. Noica optase acolo definitiv pentru o Europă unită, solidară, chiar şi în declin. Pentru că Europa ştie să renască, pentru că tocmai acesta este sensul ei, să nege sistematic orice formă de încremenire a spiritului, să devină mereu altceva, ca şi cum destinul ei ar fi însăşi noutatea. Iar pentru acest reviriment european, conchidea acolo Noica, nu trebuie decât să avem răbdare cu timpul, adică să aşteptăm „kairós-ul următor”, momentul prielnic, de bun augur, pentru o nouă primenire şi renaştere a spiritului.

Câtă seninătate şi putere de regenerare la un om zdrobit de istorie, într-o ţară care agoniza, ca şi astăzi, la marginea Europei!

(Notă de subsol în Ultima ideea a lui Constantin Noica şi drumul fără de sfârşit al filosofiei, de Marcel Chelba.)

Ultima idee a lui Constantin Noica şi drumul fără de sfârşit al filosofiei miercuri, Mai 20 2009 

(Conferinţă pentru o dată neanunţată)

Suceava, 3 decembrie, ora 23, 1987:

«Iubite domnule Constantin Noica, peste Bucovina s-a aşternut un alb somnolent; mai sunt trei ţigări şi-o oră până mâine. Am aprins demult sfintele lumânări şi mă gândesc cu prietenie la Eminescu. Avea vârsta mea când dădea cele mai bune poezii.

Numai gândul că mă visam cândva un rege al gândirii mă face să nu uit că exist. Mă simt abandonat în ultima staţie de un autobuz care nu mai poate veni. Munţi de zăpadă metafizică mă înconjoară în cea mai sonoră singurătate: temniţa numelui.

Chelba vine, probabil, de la chelbe – chelie, lipsă, absenţă, nimic.

Mă clatină gândul că nu voi avea niciodată puterea să spun cu şireată mândrie că sunt Nimic, aşa cum Ulise îi spunea Ciclopului că este Nimeni, şi mă înspăimântă că, dacă o spun, aş putea fi luat în serios.

Ştiţi, aveaţi o închipuire greşită despre stagiatură atunci când spuneaţi că un geamantan cu cărţi este suficient şi că o repartiţie proastă este o repartiţie bună. Îmi dau seama că acea repartiţie proastă la care vă refereaţi presupunea distanţă faţă de lume, timp liber, un minim confort şi linişte sufletească, nu însă foame, frig şi mizerii locale.

Vă scriu de îngrijorare. Directoarea şcolii vrea cu tot dinadinsul să mă facă să preiau un inventar de vreo 90000 lei, din care lipsesc deja unele lucruri (şi, până îmi voi termina stagiul, presupun că vor mai lipsi şi altele). Cred că este o manevră menită a mă fixa, a mă împiedica după stagiatură să plec. Dacă insistenţele directoarei se vor dovedi nemăsurate şi vor apărea presiuni din partea Inspectoratului, sunt hotărât să-mi dau demisia. Astfel, terminând-o cu învăţământul (care în condiţiile actuale înseamnă numai uzură), nu-mi va mai rămâne decât să iau calea unui Păltiniş.

Nastratin Hogea al meu se confruntă în piaţă acum cu Zarathustra, neuitând că de acum în cinci ani prietenul său poet era nebun.

Îi şedea frumos unui vânător de lei să spună: omul poate fi zdrobit, dar nu poate fi înfrânt; însă eu, care sunt un vânător de idei, spun: omul nu poate fi înfrânt, dar poate fi zdrobit.

Rămas-au bieţii oameni numai cu sufleteli, bătuţi şi struncinaţi, cum era mai rău şi mai amar, cum să nu să poată nice a scrie, nice a să povesti caznele şi ucisurili lor ce au avut de tătari. (Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Albatros, Buc. 1984, p. 39)»

*

Aceasta este scrisoarea pe care începusem să i-o scriu lui Constantin Noica în seara de 3 spre 4 decembrie 1987. Am lăsat-o aşa, în ciornă, indecis. De ce să-l mai îngrijorez şi pe bătrânul Noica, mă gândeam eu, cu problemele mele? Nu ştiam, în acea seară tristă de iarnă, că interlocutorul meu imaginar, cu care mă plimbam cândva în jurul Păltinişului, tocmai mă lăsase în urmă şi suia pieptiş drumul cel fără de întoarcere, spre lumea non-imaginară.

A doua zi, pe autobuzul de navetă Suceava-Bălcăuţi-Siret şi retur, aveam să aflu că omul Constantin Noica nu mai era printre noi. Toată lumea vorbea despre asta. Se anunţase la Europa Liberă. Evident, nu i-am mai trimis acea scrisoare niciodată. Dacă nu o citise deja.

*

Constantin Noica devenise demult interlocutorul imaginar al întrebărilor şi obsesiilor noastre intelectuale. Moartea lui Constantin Noica m-a lipsit de primul şi ultimul meu mare interlocutor. Dispariţia sa m-a făcut să mă simt trădat, încă o dată, de destinul meu potrivnic. Aveam planuri la Păltiniş. Voiam să ajung meteorolog acolo, după absolvire, şi, în liniştea aceea patriarhală, să mă dedic definitiv cercetărilor filosofice. Moartea lui Constantin Noica a însemnat pentru mine în primul rând spulberarea acestui proiect şi amânarea acelei vieţi dedicate exclusiv studiului într-un viitor nedefinit, care nu a venit încă nici astăzi.

Simpla prezenţă a lui Constantin Noica la Păltiniş era şi pentru mine, ca pentru mulţi alţii, un punct de sprijin într-o societate fără nici un orizont, chiar ostilă filosofiei.

Imediat, după vacanţa de iarnă, în ianuarie 1988, în cadrul „Serilor sucevene”, la propunerea domnului Alexandru Ţenchea, profesor de limba germană la Institutul de Subingineri din Suceava, am ţinut o conferinţă intitulată „Constantin Noica – Şcoala de la Păltiniş”, în care am adus, cu o uriaşă emoţie, un omagiu ultimului mare gânditor român, făcând un periplu prin opera sa filosofică şi prin amintirile mele păltinişene. Nu demult terminasem de citit toate cărţile sale de dinainte de 1944, mai puţin Pagini despre sufletul românesc, ultima din ciclul antebelic. Toate aceste cărţi erau, cred, la Index. Nu le găsisem niciunde în biblioteci. Le-am găsit însă la Muzeul Naţional al Bucovinei, din Suceava, în biblioteca lui Petre Comarnescu, donată acolo. Toate purtau dedicaţia lui Noica. Le-am citit cu voluptate, cu sentimentul unei mari descoperiri.

Se ştie că lui Noica, sub comunişti, nu i s-a mai putut publica nici o carte până în 1962. De altfel, la data apariţiei lucrării „Fenomenologia spiritului … istorisită de Constantin Noica”, el mai avea de ispăşit încă doi ani de detenţie. Chiar şi după eliberarea sa, din 1964, Noica a venit abia după cinci ani, în 1969, cu două volume: „Două zeci şi şapte de trepte ale realului” şi „Platon: Lysis (cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri)”.

În ce măsură avem de a face, de la „Lysis” încoace, cu un Noica reeducat, reciclat politic, îi lăsăm pe istoricii filosofiei să hotărască. Important este însă să remarcăm că acest om, cu un imens potenţial creator, a cărui biografie a fost frântă la vârsta de 35 de ani printr-o izolare progresivă din viaţa publică, timp de 20 de ani, şi supus unui lung proces de distorsiune ideologică, a revenit în lume cu ce credeţi: cu Lysis şi înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri!

La o vârsă la care alţii se aştern liniştiţi la somn, aşteptând să sune poştaşul cu încă o pensie, Noica îşi începea a doua sa periodă de creaţie filosofică, cea mai bună, hotărât parcă să îşi ia revanşa asupra destinului şi asupra istoriei printr-o cât mai înaltă escaladare în lumea spiritului. Constantin Noica este omul care, în ciuda destinului, şi-a adjudecat până la urmă două decenii de cultură, pe care le-a închinat demnităţii gândului filosofic şi culturii române – asta nu îi va putea contesta nimeni!

Aşadar, odată ajuns la Mathesis sau bucuriile simple, cartea sa de debut, toate celelalte gesturi şi idei ale lui Constantin Noica mi-au devenit inteligibile şi coerente, aveau un fir călăuzitor, încât conferinţa mea de la Suceava s-a cristalizat imediat şi firesc în jurul ideii că la Păltiniş nu se construiau şi nu se propagau doctrine, adevăruri imuabile şi definitive, ci, mai degrabă, se cultiva modelul unei gândiri libere, autentice, lipsită de prejudecăţi. Pe scurt, singura doctrină era: nici o doctrină. Şi am încheiat aşa: Constantin Noica nu a murit. Dar, dacă vă veţi duce şi îl veţi căuta şi îmi veţi spune că nu l-aţi găsit, eu vă voi răspunde că aţi nimerit exact în ceasul în care el îşi făcea, cu pas măsurat, turul zilnic în jurul Păltinişului.

Dacă l-aţi fi căutat la ceasul potrivit, l-aţi fi găsit.

*

Proiectul major al filosofului Constantin Noica a fost acela de a întemeia o adevărată şcoală de înţelepciune, care să se refuze oricărei forme de anchilozare dogmatică şi ideologică, în cuprinsul căreia să se predea arta de a gândi, de a dezbate şi de a tăgădui creator tot ceea ce ni se pare încheiat şi indiscutabil, o şcoală în care să se predea gândirea critică, autentică, neliniştea şi starea de căutare continuă a spiritului.

Lumea trebuia „îmbolnăvită” cu o nelinişte creatoare, spunea Noica, nu „însănătoşită” cu adevăruri iluzorii, la adăpostul cărora să adoarmă. În jurul acestui proiect gravitează toate celelalte proiecte ale sale: proiectul eminescian, proiectul lingvistic, proiectul metafizic şi, nu în ultimă instanţă, proiectul naţional.

*

În cartea poştală (din 27 noiembrie 1984) în care răspundea primei mele scrisori şi spunea că pot să-l vizitez oricând la Păltiniş, Constantin Noica mă îndemna să nu părăsesc fizica[i], să o iau în serios, indiferent ce se face la facultate, căci «numai cu o specialitate sigură poţi avea acces la cultura mai ridicată».

Stilul culturii moderne era în viziunea lui Noica o deschidere către filosofie din perspectiva unei aplicaţii sau a unei ştiinţe particulare, în orice caz, a unei experienţe bine fundamentate. Multă vreme m-a obsedat sentinţa aceasta. În ce aş fi putut deveni specialist, în anii ’80, în România? În nimic! Pierdut fără urmă într-o generaţie condamnată  de istorie la dispariţie în Neant, nu mi-a mai rămas decât să devin expert în Nimic (cu majusculă).

Şi Noica, mi-am dat seama mai târziu, a fost măcinat de un complex cultural, împreună cu toată generaţia sa. Nici Noica nu era, la drept vorbind, specialist în nimic. Regreta că nu ştie mai multă matematică, deşi făcea apologia spiritului geometric, regreta că nu mai poate ţine pasul în jungla sistemelor logico-matematice, dar, în ultimul moment, a încercat să recupereze handicapul cu o logică purtătoare de o şi mai înaltă generalitate (Logica lui Hermes). Nici Eminescu nu era specialist în nimic. N-am găsit, până la urmă, nici un filosof specialist în ceva. Singura specialitate posibilă este arta de a mai găsi o întrebare atunci când ţi se pare că s-au dat toate răspunsurile posibile. Singura specialitate posibilă este arta de a te ridica deasupra iluziei de certitudine a oricărei specialităţi. Singura specialitate posibilă este aceea care ştie să îşi submineze profitabil propria sa autoritate. Un singur filosof s-a apropiat de această stare de graţie critică şi de luciditate divină: Socrate, cel care spunea despre sine că singurul lucru pe care îl ştie este că nu ştie nimic. Tocmai de aceea el a trebuit să fie înlăturat din cetate, pentru că autoritatea lui absolută şi inalienabilă submina ireparabil autoritatea tuturor celorlalţi „specialişti”.

Noica dăduse impresia că tinde să se specializeze în sentimentul românesc al fiinţei, ceea ce îi atrăsese numeroase ironii, dar proiectul naţional-lingvistic al lui Constantin Noica nu era altceva decât unghiul de atac asupra problemelor fundamentale ale filosofiei din perspectiva experienţei noastre identitare, în cadrul căreia perspectiva lingvistică era, într-adevăr, cea mai firească prelungire. Era de alfel o perspectivă care, cu Heidegger, se dovedise de succes. Nu poţi avea acces la metafizică fără mijloacele limbajului natural, nu te poţi apropia de fiinţă fără să recurgi la limba maternă, într-un spaţiu lingvistic de împrumut sau predefinit, artificial. Limba este păstrătoarea inţelepciunii, adăpostul fiinţei, iar noi nu suntem decât organul accidental prin care ea se exprimă. Numai în cuvintele limbii tale, spunea Noica, ţi se poate întâmpla să îţi aminteşti lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată.

În loc să emigreze în alte culturi, Constantin Noica şi-a propus să rămână în ţară, cu orice risc, şi să încerce să înalţe limba română la rangul de limbă a filosofiei, alături de greacă şi germană, tocmai pentru a-şi legitima sieşi şi culturii române competenţa de a vorbi despre fiinţă, competenţă care, pe măsură ce se revela, autoriza implicit întregul său demers metafizic. Aici îi venea în ajutor Eminescu.

Cu alte cuvinte, filosoful Constantin Noica a încercat să-şi consolideze edificiul metafizic pe fundamentul a două alte proiecte subiacente: proiectul naţional-lingvistic şi proiectul cultural-eminescian. În Eminescu Noica găsise un omolog al lui Goethe în cultura română, adică expresia unei deplinătăţi omeneşti cu atribute chiar mai înalte. Literatura lui Eminescu, în viziunea lui Noica, se ridică dincolo de simpla mărturie psihologică sau socială, oricât de rafinată şi de inteligentă, la altitudini metafizice inegalabile, iar destinul său lumesc, tocmai prin eşec, prin tragica sa prăbuşire finală, este cu atât mai exemplar şi mai omenesc.

Noica naţionalist? Nu i-am citit nici până astăzi acele articolele incriminatoare (şi incriminate) din tinereţe. Nu mă interesează. Poate le voi citi cândva. Noica însuşi a rejectat din biografia sa acea perioadă. A plătit destul pentru ea. A proclamat chiar că orice intrare în istorie este o greşeală, adică orice angajare politică, încât, în amugul vieţii, el putea să spună despre sine, fără nici un regret, ba chiar cu emfază, că a trăit o viaţă fără biografie, fără evenimente, în afara istoriei.

Viaţa lui Constantin Noica a fost însă un mare şi perpetuu eveniment în lumea spiritului, în istoria ideilor şi conceptelor filosofiei. Noica nu a fost obsedat de propria sa persoană, în contextul istoriei, ci de cum e cu putinţă ceva nou, în contextul filosofiei, în istoria spiritului. Să încercăm să găsim „bănuţul” adus de Noica în istoria filosofiei, să-l aşezăm la temelie şi să construim mai departe.

De prea multă vreme românii se disting prin simpatia faţă de câte o cultură sau putere stăină. Ar fi cazul ca românii să îşi depăşească complexele şi să se distingă, în sfârşit, prin simpatia şi devotamentul  faţă de cultura română.

Anacronic sau nu, acesta era, până la urmă, mesajul naţional (nu nationalist) al filosofului Noica.

*

Prima mea vizită la Păltiniş a fost în decembrie 1984.

Filosoful locuia încă în cabana din centru, aceea cu pensiune la parter. La etaj era un coridor lung şi vreo cinci sau şase camere, de-o parte şi de alta. Dintre ele una trebuia să fie a lui Noica. Era multă forfotă. Oameni cu schiuri în braţe tropăiau cu clăparii pe scări şi pe podelele din lemn de brad ale etajului. Toată cabana se mişca şi scârţâia din încheieturi. Chiar în faţa mea, la capătul scărilor, s-a deschis o uşă şi în cadrul ei s-au ivit nişte oameni care aveau în braţe hârtii, cărţi, manuscrise. Acolo era. Ştia că vin. Mă aştepta. Un oarecare student la fizică, în anul doi bis, care voia să se lase de fizică şi să intre la filosofie.

(Îmi întrerupsesem anul precedent de studii, în primăvară, pentru a mă dedica unui studiu atent asupra lui Hegel. Făcusem un ocol profitabil deja, conform sugestiilor lui Hegel, pe la sfinţii părinţi ai creştinismului, în texte de dogmatică şi de patristică, dicţionare şi enciclopedii, pentru a mă edifica asupra raporturilor logice din interiorul dogmei trinităţii. Mă pasiona la culme să înţeleg cum de pot sta laolaltă, diferite şi totuşi identice cele trei persoane sau ipostaze divine. Înţelesesem de curând că Hegel nu s-a desprins nici o clipă de acea logică trinitară concentrată în dogma sfintei treimi, dar că în fenomenologia şi în logica sa ducea explicitarea silogismelor la nişte profunzimi extraordinare. Eram entuziasmat, ca şi astăzi de altfel, de sublima horă în care intrase la Hegel natura, omul şi fiinţa supremă, animate de o singură exigenţă: libertatea absolută a spiritului. Nu discutam cu nimeni despre lucrurile acestea şi nici nu îmi propusesem să scriu ceva sistematic despre ele. La Timişoara nu exista o facultate de filosofie şi nu cunoşteam nici un filosof. Aveam numai nişte caiete de însemnări pe care nu apucam să le termin niciodată şi pe care nu apucam să le păstrez pentru prea multă vreme, în haosul vieţii de cămin.)

Aşadar, m-am trezit brusc faţă în faţă cu Noica, singurul filosof autentic, recunoscut în acele vremuri în mediile noastre studenţeşti, şi singurul om din România despre care auzisem că este bucuros să primească şi să stea de vorbă cu tineri pasionaţi de filosofie. Nu doream de la el decât să ştiu dacă în gândurile mele sunt sau nu pe drumul cel bun. Îmi doream cu ardoare un interlocutor avizat, în carne şi oase, nu doar în cărţi, pasionat de aceleaşi întrebări, căruia să-i împărtăşesc cu bucurie descoperirile mele iar el să mă corecteze, dacă am greşit, şi să se bucure alături de mine. Atunci l-am găsit.

Începusem o discuţie de tatonare, în care Noica voia să mă cunoască, să vadă pe ce cărări am ajuns şi încotro mă îndrept în filosofie, discuţie întreruptă de multe ori de ceilalţi musafiri ai săi, care se cam foiau pe uşi, dar reluată de fiecare dată cu şi mai multă căldură şi familiaritate. Nu trecuse o oră şi parcă ne ştiam demult. Se puseseră chiar şi nişte pahare cu pălincă, adusă chiar atunci de ceilalţi musafiri, care erau din Cluj, când, dintr-o dată, Constantin Noica a spus: cred că ai adus cu tine ceva. Pentru o clipă m-a străfulgerat gândul că venisem, la propriu vorbind, cu mâna goală. Da, i-am răspuns, am la mine un caiet cu nişte note de lectură la Hegel. Cum, a replicat Noica, ai curajul să vii la mine cu nişte note de lectură la Hegel? Da, i-am răspuns eu cu seninătate, căci nu venisem să bravez, să-l fac praf în materie de Hegel, ci mă adresam unui „specialist în Hegel” tocmai cu dorinţa de a-mi calibra demersul încă de la început, înainte de a trece la redactări mai ample şi decisive. (Însăşi lucrarea mea de licenţă la Fizică, încheiată în 1986, avea să fie un studiu epistemologic al fizicii moderne, al metodei de cunoaştere în mecanica cuantică, în particular, din perspectiva logicii hegeliene.) Bine, a spus atunci Noica, te deranjează dacă participă şi ceilalţi musafiri ai mei? Nu. Te vom diseca fără menajamente, să ştii, a mai adăugat el. De acord. Atunci Noica s-a dus în camera alăturată şi i-a chemat pe ceilalţi doi musafiri ai săi. Nu mai ţin minte decât că unul dintre ei era acel student arab la medicină, în Cluj, care scria poezie în limba română – îl mai văzusem la televizor.

Începusem să citesc. Noica se aşezase pe pat, într-o rână, ca un basileu la banchet, îşi aprinse o pipă cu tutun englezesc (primit cadou, desigur) şi mă asculta cu oarecare distanţă. Curând însă am început să-l simt că pufăie tot mai energic, că freamătă, şi mă aşteptam dintr-o clipă într-alta să mă întrerupă. Doamne, mi-am zis eu în sinea mea, îşi pierde răbdarea? Şi-i dam înainte cu şi mai multă putere şi pasiune. În sfârşit, am terminat de citit ca într-un iureş acele fragmente pe care le consideram esenţiale, în care crezusem că am reuşit să prind câteva dintre ideile fundamentale hegeliene. Ultimul dintre fragmente era aproximativ acesta, intitulat de mine, mai târziu, nucleul hegelian: „Sunt o serie de idei pe care Hegel nu ni le spune, pe care mai degrabă le resimţim în subtextul sistemului logic hegelian, sunt idei fără de care întregul său edificiu cade. Prima idee a lui Hegel, în ordinea raţiunii suficiente a sistemului său, este aceea că fiinţa este autoreferenţială. Ea se constată pe sine şi se afirmă pe sine, atât încât se şi suprimă. Ideea care vine imediat în poziţia următoare este că, prin concept, conştiinţa cugetătoare se identifică cu fiinţa, trece pe această punte analogică a conceptului în condiţia fiinţei, propriu zis, în modul ei, fapt în virtutea căruia individualul e un universal. Cu aceasta, şi este afirmată acum ideea sinteză a primelor două, momentele reflectării conştiinţei cad în fenomen ca momente ale devenirii. Orice cunoaştere este o gândire de sine, luată ca fiind a celuilalt.” Au urmat câteva clipe de linişte. Ceilalţi musafiri ai lui Noica erau muţi. Primele cuvinte ale lui Noica au fost: Nu credeam că un tânăr de vârsta ta îl poate înţelege pe Hegel. Gata, intrasem la Noica.

Ceea ce a urmat a fost o lungă discuţie despre Hegel, în care Noica mi-a arătat că eu dau totuşi o anumită conotaţie conştiinţei care nu există la Hegel, mi-a sugerat apoi lecturi, mi-a recomandat pentru început o lectură turistică, pentru dobândirea unui orizont filosofic cât mai larg, după care pot reveni şi aprofunda orice subiect, m-a sfătuit să merg în filosofie pe marile bulevarde, pe la marii autori, la surse, nu pe cărări lăturalnice, dar nu aşa, la întâmplare, ci călăuzit de o idee. Ai vreo idee, m-a întrebat el. Am, i-am răspuns eu: solitudinea absolută –  ca stare proprie a fiinţei absolute şi condiţie a libertăţii ei absolute. Oho, a exclamat Noica, cu vădită satisfacţie, dar aici sunt mai multe idei. Bine, a continuat el, ţine-te de fizică şi apucă-te de filosofie. Mi-a recomandat să îmi fac curăţenie între prieteni, să nu îi păstrez decât pe aceia de la care am ce învăţa, a căror prietenie mă poate spori în materie de cultură, şi să mă îndepărtez de cei care doar îmi consumă timpul, explicându-mi că din acelaşi motiv s-a retras şi el la Păltiniş, ca să scape de forfota Bucureştiului şi de tot felul de musafiri nepoftiţi, distanţa de la Bucureşti la Păltiniş acţionând o bună bucată de vreme, până la apariţia „Jurnalului”, ca un filtru care nu îi aducea în vizită decât pe cei care îi erau cu adevărat apropiaţi sau puternic motivaţi intelectual şi spiritual. În încheiere, mi-a trecut numele şi adresa într-un carneţel. Te trec pe lista celor 22 – a spus el – ştii ce înseamnă asta. Ştiam, citisem Jurnalul de la Păltiniş şi simţeam cum miza acelei întâlniri devenea ameţitoare.

La despărţire Noica mi-a spus că pot să-l vizitez oricând, dar să-l menajez, să nu vin totuşi prea des. După atâta entuziasm m-am simţit dintr-o dată frustrat. De ce? Nu am înţeles de ce îmi impusese restricţia aceasta decât mult mai târziu. Era luna decembrie 1984. Trei ani mai târziu Constantin Noica avea să treacă în nefiinţă. Şcoala de la Păltiniş de fapt îşi încheiase lucrările iar eu nu eram decât un ultim sosit, puţin înainte de „ultima recreaţie”.

*

Constantin Noica şi-a prevăzut sfârşitul aşa cum, se spune, pot numai marii iniţiaţi.

Nu l-am vizitat decât de două ori pe an, o dată în vacanţa de vară şi o dată în vacanţa de iarnă, înainte de sărbători.

În iarna lui ’85 Constantin Noica mi-a povestit o întâmplare plină de tâlc, o discuţie pe care o avusese nu demult cu ’nea Păta, un băştinaş aproape de aceeaşi vârstă cu el, puţin mai tânăr, care făcea în staţiune tot felul de servicii cu braţele şi cu căruţa lui pitică, de munte, şi care îl aproviziona şi pe Noica în sezonul rece cu lemne. Într-o zi ’nea Păta i-ar fi spus: Ce tot faci acolo, domnu’ Noica, de nu mai găţi; stai aşa, departe de familie, şi te tot chinui de unu’ singur. Iacă, i-ar fi răspuns filosoful, ca şi mata am şi eu lucrul meu. Lucru, lucru, iar fi replicat atunci ’nea Păta, da tot lucru are un gătat. Atunci, povestea Noica, pentru prima oară şi-a dat seama că ar fi cazul să se gândească la un sfârşit, la o încheiere a operei sale filosofice. În anul următor apărea Scrisori despre logica lui Hermes – subţire, străvezie şi enigmatică, o fulguraţie a gândirii filosofice într-o încercare grăbită de a surprinde esenţa esenţelor, un fel de substrat al condiţiilor, anterior oricărei logici, un fel de arhetip în care lumea se oglindeşte şi se regăseşte identică, în orice parte a sa ca şi în întreg. După această ultimă carte, cum se ştie, Noica s-a investit cu toate puterile, până la ultima suflare, în fotocopierea manuscriselor eminesciene şi punerea lor în circulaţie, la dispoziţia tinerilor îndeosebi, întrucât acolo se găsea o râvnă intelectuală şi o libertate spirituală benefică şi  molipsitoare. Când i s-a propus să accepte să i se traducă opera în limba germană, Noica a refuzat şi l-a recomandat pe Blaga, întrucât, spunea el, Blaga este cel care are de spus ceva acum Occidentului, Occidentul are nevoie acum de Blaga, nu de Noica, vremea mea va veni mai târziu. La fel, pus în faţa ideii sfârşitului, Noica nu a găsit de cuviinţă altceva decât să lupte cu ultimele puteri pentru aducerea la lumină a manuscriselor lui Eminescu. Putea găsi un final mai apoteotic? Poate, în paralel, lucra şi la De dignitate Europae[ii] – un adevărat imn închinat culturii europene şi vocaţiei sale universale, în ciuda mult trâmbiţatului ei declin, dar şi a marginalităţii noastre. („E pour si muove!”, al lui Galilei, se traducea la Noica într-un „Şi  totuşi, Europa!” – rostit, la fel, cu o ultimă suflare, cu numai doi ani înainte de prăbuşirea Inchiziţiei comuniste.)

În decembrie 1986, înainte de sărbători, l-am vizitat iarăşi pe Noica la Păltiniş. Nu vedeam la el nici o schimbare. Părea că a intrat într-o mecanică a vieţii, a programului său diurn, care mă făcea să cred că va trăi cel puţin un secol. Aprinderea focului, ceaiul de dimineaţă la ibric, micul dejun frugal, plimbarea în jurul Păltinişului, lecturi, traduceri, scriei, prânzul minimal, ultimile retuşuri printre musafiri, şi seara, în sfârşit, mierea zilei, cum îi plăcea lui să spună, culegerea roadelor de peste zi, împreună cu ceilalţi vizitatori. La despărţire însă, surpriză totală. Îmi spusese, aşa, în trecăt, că nu crede că va mai trăi mai mult de trei sute cinci zeci şi şase de zile (dacă îmi aduc bine aminte) – ceva mai puţin de un an, cam la anul pe vremea aceasta, mi-am făcut eu repede un calcul. Am rămas uluit. Nu am vrut să cred (de aceea nici nu aş mai putea garanta că am reţinut exact numărul de zile pe care îl estimase, mi l-am şters aproape automat din memorie). Am plecat cu inima îndoită. Nu puteam să cred că Noica putea fi chiar atât de exact în evaluarea zilelor care i-au mai rămas de trăit. Se putea înşela. Chiar şi o presimţire, mă gândeam eu, nu putea fi decât foarte aproximativă. E o cochetărie cu Goethe, mă încurajam.

În anul următor, 1987, nu m-am putut duce la Păltiniş decât târziu, pe la sfârşitul lui august, înainte de a mă duce la Bălcăuţi. Era în orice caz o vreme urâtă şi neobişnuit de rece. A doua zi dimineaţa Noica m-a invitat să facem împreună turul Păltinişului, dar m-a rugat să vorbesc mai mult eu, întrucât era prea frig şi se ferea să nu răcească. Era chiar o ceaţă deasă şi lipicioasă. Mergeam cu gulerele ridicate. Noica îşi înfăşurase fularul de două ori, până la nivelul nasului. Am început să coborâm către schit, ca de obicei. Nu aş putea să spun despre ce anume vorbeam. Nu ne văzusem de aproape un an. Trecuse deja primul meu an de stagiu la Bălcăuţi. Aveam destule de povestit. Ştiu numai că încercam să nu intru în prea multe detalii, nici de viaţă, nici filosofice, tocmai pentru a nu-l provoca la discuţii. Totuşi, după ce am dat ocolul pe la schit, pe lângă cantonul silvic, pe ultima parte ascendentă a circuitului Noica a început să vorbească. Eram îngrijorat, eram gata să îl întrerup şi să-i aduc aminte de rugămintea sa iniţială, când, dintr-o dată, a spus: Am o idee şi nu ştiu cui să i-o dau. După o scurtă pauză, a adăugat: Este această distincţie: infinitul afară – infinitul înăuntru. În continuare mi-a explicat că pe această dihotomie se sprijină existenţa a două mari categorii umane, naturile fericite şi naturile nefericite. În categoria naturilor fericite intrau, spunea el, oamenii care posedă infinitul înlăuntrul lor, care, cu alte cuvinte, pot cuprinde dintr-o privire şi pot călători necondiţionat în nemărginirea spiritului – aceştia erau, după el, cu precădere filosofii şi oscila în privinţa artiştilor şi teologilor. Naturile nefericite erau cei pentru care infinitul sălăşluia în afara lor, iar în caregoria aceasta întrau aproape fără deosebire oamenii de ştiinţă, adică cei care, îndeletnicindu-se cu finitul, doresc să epuizeze sau să reconstituie în afara lor, în finit, ceea ce fuge încontinuu de ei: infinitul.

Am urmărit toată această expunere cu o extremă încordare. Mă simţeam vinovat că îl făcusem până la urmă să vorbească şi nu puteam să-l opresc. Vorbea cu atâta năduf încât părea că este gata să o ia de la capăt, pe un nou drum în filosofie. Cu un pas cumpătat, dar nu fără riscul de a răci, Noica găsise atunci poate momentul potrivit şi contextul de idei prielnic pentru a-mi trece ultima sa idee, ca pe o ştafetă sau moştenire. De ce mie? Desigur, din întâmplare. Poate a mai trecut această idee şi altora, a diseminat-o poate peste tot în acea perioadă. Vom afla mai târziu. În orice caz, cu prilejul aceleiaşi întâlniri Noica avea să mă surprindă din nou cu acea previziune funestă. Nu îşi mai dădea de trăit decât o sută nouă zile. De data aceasta am fost lovit ca de trăsnet. Totul căpăta sens. Previziunea de anul trecut, ideea de dimineaţă, sfârşitul de care îi amintise nu demult ’nea Păta.

Am plecat atunci de la Păltiniş înfrânt şi neputincios. Deşi nu voiam în continuare să cred, mă gândeam serios că aceasta s-ar putea să fie totuşi ultima noastră întâlnire, că acum l-am văzut în viaţă pentru ultima oară. Conform calculului său avea să ne părăsească undeva în vacanţa de iarnă, înainte de sărbători, în pragul naşterii Celui care a venit să ne mântuiască.

A reuşit. Până şi în asta a reuşit. Faptul că a putut să-şi prevadă sfârşitul cu cel puţin un an înainte, pentru a lăsa totul în bună rânduială şi a nu rămâne lucrul negătat, este, fără nici o îndoială, o ultimă victorie a sa în faţa destinului. Iar dacă este într-adevăr ceva dincolo de moarte, vreo formă de dăinuire, atunci Noica sigur deapănă şi acum o idee, pe spirala infinită a gândului filosofic.

*

Multă vreme acea ultimă idee a lui Noica mi-a rămas ascunsă în ungherele memoriei, până când, după aproape 11 ani, ocupându-mă de problema antinomiilor în Critica raţiunii pure a lui Kant, mi-am dat seama că acea distincţie infinitul înăuntru – infinitul afară aruncă o lumină salvatoare asupra mecanismului interior al antinomiilor. Kant surprindea acolo felul în care seriile deductive ale mărginirii sau nemărginirii lumii continuau la infinit, când afară, când înlăuntrul conceptului lumii ca totalitate inteligibilă.

Iată de pildă în prima antinomie, aceea în care se pune în cumpănă calitatea lumii de a fi mărginită sau nemărginită în spaţiu şi timp:

Dacă se pleacă de la ipoteza că lumea nu are un început în timp, înseamnă că până la lumea dată, prezentă, s-au scurs o infinitate de stări anterioare ale sale. Dar, spune Kant, o serie infinită de stări nu poate fi epuizată niciodată. În consecinţă, dacă nu ar fi avut un început în timp, lumea nu ar fi putut să ajungă niciodată până la starea ei actuală. Or, de vreme ce este dată, înseamnă că lumea a avut cândva un început.

Invers, dacă se pleacă de la ipoteza că lumea are un început în timp, înseamnă că este un moment anterior apariţiei lumii în care nu era nimic. Dar, spune Kant, lumea nu se poate naşte din nimic, orice stare a lumii trebuie să rezulte dintr-o altă stare a ei anterioară. În spatele oricărei stări date a lumii se deschide dintr-o dată o serie infinită de stări anterioare. În consecinţă, lumea nu poate fi decât infinită în timp.

Cu alte cuvinte, lumea, ca infinitate dată, este subminată de o infinitate de stări anterioare ale sale, care o pândesc din urma sa şi o determină să se închidă, să se replieze pe ipoteza că este finită. Infinitatea stărilor anterioare apare în exteriorul lumii date şi sfârşeşte prin a fi resorbită în interiorul ei, scoţând la iveală o lume finită, limitată în spaţiu şi timp. Invers, în ipoteza că lumea este finită, adică există un exterior al ei sau un timp anterior vid, infinitatea stărilor ei anterioare se revelează în interior şi sfârşeşte prin a fi proiectată în exteriorul lumii date, spulberându-i aparenta finitudine iniţială într-o infinită întindere în spaţiu şi timp.

Am analizat pe larg acest joc al antinomiilor în lucrarea Antinomia raţiunii pure şi paradoxele logice prezentată în 1998, la Universitatea de Vest din Timişoara, cu prilejul Simpozionului Internaţional „Logică şi otologie” (un fragment din această lucrare a fost publicat în volumul colectiv Logică şi ontologie, Editura Trei, 1999, îngrijit de profesorii Constantin Grecu şi Iancu Lucica). Aceeaşi relaţie (infinitul afarăinfinitul înăuntru) este surprinsă şi în raportul dintre geometria euclidiană (cu infinitul afară) şi cea neeuclidiană (cu infinitul înăuntru), precum şi în multe alte situaţii onto-logice, în lucrarea mea mai recentă: Introducere critică, Editura Crates, Reşiţa, 2004.

*

Dar să revenim la om, aşa cum îi plăcea şi lui Noica, în spiritul unui „pragmatism” metafizic originar, kantian, căci orice demers metafizic care nu îşi găseşte un răspuns în firea omului şi a lucrurilor se risipeşte în van.

Antinomia raţiunii pure vorbeşte până la urmă despre om, nu despre lume. Depăşirea metafizicii nu trebuie să survină printr-un pas înapoi, către lucruri şi interesele noastre subiective, ca la Wittgenstein, adică prin relativizarea raţiunii, prin retragerea competenţei sale universale şi instituirea unei axiologii elective, statistice, într-un univers complet desacralizat, ci printr-un pas înainte, în care, cu tot cu idee, să te îndrepţi către lucruri şi să regăseşti acolo, în mic, ceea ce ai văzut că este valabil în mare.

Idealul cunoaşterii şi al înţelepciunii este să vezi Ideea cum palpită în oameni şi în lucruri şi, ca vechii greci, să ajungi să te porţi cu acestea cu un respect profund, ca şi cum în fiecare om şi în orice lucru ar locui un zeu (Fiinţa).

Va fi extrem de interesant de arătat cândva că acest mesaj este în substanţa sa profund creştin şi profund ecumenic şi că, în acest sens, metafizica ajunge în cele din urmă la o metapragmatică, adică la descrierea condiţiilor unei bune vecinătăţi a omului cu Dumnezeu, cu lucrurile din preajma sa şi cu lumea în care i-a fost dat să trăiască.

*

Mesajul nostru românesc în cultura universală pare a-şi fi găsit în sfârşit o expresie inteligibilă abia spre sfârşitul secolului XX. El ar putea fi acesta: resacralizarea universului pe calea ideilor şi conceptelor metafizicii, singura cale care poate depăşi barierele dintre religii fără să impieteze asupra niciuneia, lăsând posibile, în paralel cu progresul ştiinţei, oricâte alte stilistici ale raportării la Dumnezeu.

Acesta era dezideratul pe care îl urmărea şi Mircea Eliade în vasta sa călătorie prin lumea ideilor şi credinţelor religioase, care nu făcea decât să deceleze resorturile universale ale credinţei şi profilul omului religios originar, netezind calea unei comunicări sau cuminecări hiperteologice.

Acelaşi deziderat l-a avut şi Blaga, care şi-a rezumat admirabil întregul său program metafizic în acele două memorabile versuri: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,/ci, cu lumina mea, sporesc a lumii taină.”

Dacă aruncăm o privire şi mai în trecut, cu aproape cinci sute de ani în urmă, vom găsi acelaşi mesaj enunţat şi de Petru Rareş şi vărul său, Mitropolitul Grigorie Roşca, în vastul lor program iconografic încorporat în mânăstirile din Bucovina, mânăstiri care s-au înălţat cu mult curaj teologic deasupra statutului lor obişnuit de lăcaşe de cult, la rangul unui adevărat tratat teologic şi ecumenic, integrat iconografic, arhitectural, conceptual şi liturgic, aşa cum a arătat recent Sorin Dumitrescu în cartea sa Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc.

Paradoxal, şi Cioran a lucrat la acelaşi proiect. Cioran, „scepticul de serviciu al unei lumi în declin”, nu a făcut până la urmă decât să istovească discursul nihilist. Dând glas scepticismului nostru intelectual, imanent, cu o totală sinceritate, cu orice risc, inclusiv acela de a-şi arunca propria sa fiinţă definitiv în chinurile infernului, Cioran nu a făcut decât să epuizeze, pentru cel puţin un secol de acum încolo, dacă nu definitiv, argumentele tuturor detractorilor bunului simţ, ai credinţei şi spiritului. Evident, a trăit ca un paria, la marginea societăţii, propunându-şi chiar de la început să trăiască asemenea unui parazit, în interstiţiile acestei lumi, eliberat de orice determinare sau subordonare profesională şi de orice relaţie cu lumea contemporană. Şi abruptă şi ocolitoare, calea aleasă de Cioran a fost în fond aceea a demonstraţiei prin reducere la absurd: – Dacă după mine, ar fi spus el, după tot ce am scris eu, lumea aceasta va mai crede în ceva, înseamnă că este într-adevăr ceva în care poţi şi merită să crezi. Dar puţini au înţeles şi au fost dispuşi să îndure până la capăt acest mod aproape eroic, aş spune, de testare a fundamentelor fiinţei şi existenţei noastre. Cioran însuşi, care şi-a trăit întreaga sa viaţă în orizontul libertăţii absolute, sub dezideratul eliberării totale de orice predeterminări şi iluzii, nu a înţeles decât foarte târziu, în amurgul vieţii, ce se întâmplă cu el, care este de fapt destinul lui, şi anume, tocmai acela de a epuiza, pentru ceilalţi, argumentele nihilismului (cum observa, într-un interviu, Gabriel Liiceanu). A demolat cu o furie divină aproape totul. Un singur lucru nu a reuşit să surpe şi să ridiculizeze niciodată: propria sa aspiraţie de libertate.

Iatăl şi pe Brâncuşi, cel care toată viaţa lui nu a făcut altceva decât să descojească materia până la idei, de la ideea de copil până la ideea de început, de la ideea de pasăre până la ideea de zbor, de la ideea de femeie până la ideea fecundităţii, de la ideea de stâlp al cerului până la ideea de infinit, de la ideea Cinei cele de taină până la ideea tăcerii şi reculegerii împreună. Brâncuşi de fapt nu a sculptat, ci a întruchipat idei, le-a făcut să renască şi să palpite în carnea pietrei, a bronzului sau a lemnului. Brâncuşi este un filosof care s-a exprimat în piatră, care şi-a reamintit şi a vorbit în limba strămoşilor noştri neolitici, fără amăgiri doctrinare, însă cu o vocaţie naturală spre un sistem coerent de idei, centrat în jurul aceluiaşi mesaj originar: resacralizarea universului pe calea ideilor şi conceptelor metafizicii, ca formă supremă de interiorizare spirituală a infinităţii acestei lumii, precum şi a fiinţei absolute – aceea care ne transcende mereu, aşa cum îşi transcende de fiecare dată propriile sale întruchipări şi creaţii.

*

M-am uitat deunăzi în Jurnalul de idei[iii] al lui Noica să văd dacă acea ultimă idee a sa are antecedente. Am găsit o mulţime.

Una din ultimele sale însemnări, [359][iv], din 1987, suna chiar aşa: „Am constatat că matematicienii sînt fericiţi (prea multe popoare), fizicienii fericiţi – chimiştii sînt nefericiţi (au ieşit din fericirea tablei lui Mendeleev şi populează la nesfîrşit lumea cu chimia organică), biologii sînt fericiţi – istoricii sînt nefericiţi (prea multe popoare, iarăşi), filozofii fericiţi, muzicienii nefericiţi, plasticienii fericiţi, misticii nefericiţi, teologii fericiţi.”

Iată şi o însemnare, [8][v], din 1958: „Trebuie numai să ai curajul şi modestia de-a te restrânge la lucrurile unde acumularea îţi este posibilă. Fiecăruia îi e dată o singură vână a interminabilului, o singură formă de infinitate: Nu jindui infinitatea altora, nu le fura delirul lor sacru. Trăieşte, adânceşte-te şi rătăceşte într-al tău.”

Mai târziu, în însemnarea [320][vi] din perioada ‘65-’69 spune: „O dată pleci de la finit, altă dată te instalezi direct în infinit. Deosebirea ar mai fi că la infinitul prost, la infinitul ce nu se termină, infinitatea este la capăt, pe când la infinitul bun, infinitatea e în miezul lucrurilor, e peste tot …” – o reflecţie pe care aş corobora-o cu una din De dignitate Europae: „De aceea în lumea noastră tot ce e bun are un sens de infinitudine – după cum tot ce e rău cade sub infinitudinea, de rândul acesta proastă, a lui «încă ceva şi încă ceva». Căci tot ce e rău este într-o limitaţie ce se reia ca tristă limitaţie, pe când ce este bun intră – ca în nici o altă cultură – în limita ce nu limitează, ca în legenda copilului născut în iesle.”[vii]

În sfârşit, iată şi o însemnare, [41][viii], din perioada 1968-1977, datată chiar cu o oarecare acribie:

„Mai 1975 Sibiu.

Dacă faci cu inima curată lucrurile, toţi îţi vin în ajutor. Aşa mi se întâmplă acum, cînd văd încă o dată că nimic nu e bun dacă nu are în el infinitatea, «partea lui Dumnezeu». Nici locul sau aşezarea visate n-ar fi «bune», dacă ar fi doar pe măsura visului. Am venit aici, ca într-un nicăieri determinat, şi încetul cu încetul, zi de zi, ceilalţi vin să-i dea noi determinări şi să prefacă acest nicăieri într-un undeva, cu sens, al vieţii mele, ca într-o transhumanţă a ei sortită s-o readucă s-au s-o ducă înspre locul în care s-ar putea aşeza în sfîrşit, în rostul [visat cu 40 de ani în urmă](şters, n. ed.), în rodnicia ei şi în blînda ei extincţiune.”

*

Gândul mă duce involuntar la Cezara (nuvela lui Eminescu), la bătrânul călugăr Euthanasius şi insula lui paradisiacă, spre care năzuim toţi, la capătul tuturor dezamăgirilor.

Marcel Chelba      (16 iunie 2002, revăzută şi adăugită în noiembrie 2005)


[i] Voiam să mă retrag de la Facultatea de Fizică din Timişoara şi să încerc să intru la Facultatea de Filosofie de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.

[ii] De dignitate Europae a apărut postum, în 1988, la Editura Kriterion, în limba germană (în traducerea lui G. Scherg). În 1993 a apărut la Editura Humanitas, în sfârşit, versiunea originală, sub titlul Modelul cultural european. Cartea conţine de fapt o serie de articole publicate de Noica în perioada 1986-1987, deci în ultimul an al vieţii, în trei reviste diferite: Ramuri, România literară şi Viaţa românească. Abia puse împreună aceste eseuri aveau să-şi reveleze însă adevărata lor temă centrală şi întregul lor potenţial „exploziv”. Noica optase acolo definitiv pentru o Europă unită, solidară, chiar şi în declin. Pentru că Europa ştie să renască, pentru că tocmai acesta este sensul ei, să nege sistematic orice formă de încremenire a spiritului, să devină mereu altceva, ca şi cum destinul ei ar fi însăşi noutatea. Iar pentru acest reviriment european, conchidea acolo Noica, nu trebuie decât să avem răbdare cu timpul, adică să aşteptăm „kairós-ul următor”, momentul prielnic, de bun augur, pentru o nouă primenire şi renaştere a spiritului.

Câtă seninătate şi putere de regenerare la un om zdrobit de istorie, într-o ţară care agoniza, ca şi astăzi, la marginea Europei!

[iii] C. Noica, Jurnal de idei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991

[iv] Op. Cit., p. 391

[v] Op. Cit., p. 18

[vi] Op. Cit., p. 137

[vii] C. Noica, Modelul cultural european, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 82

[viii] C. Noica, Jurnal de idei, p. 235